Product Description
Cel ce avea să devină cunoscutul părinte Paisie s-a născut pe data de 20 iunie 1897, în satul Stroești (comuna Lunca), din județul Botoșani. Slujba Sfântului Botez a fost săvârșită de părintele Gheorghe Bercea, care, la dorința părinților săi – tatăl, Ioan, pădurar de meserie; mama, Ecaterina –, i-a dat numele de Petru. Acest amănunt biografic dovedește credința temeinică de care erau însuflețiți părinții săi.
Părinții săi îi oferă primele noțiuni de credință creștină, având în tatăl și în mama sa exemple vii de trăire autentică creștină. Peste mulți ani, părintele Paisie își va aminti: „Tata știa Paraclisul Maicii Domnului pe de rost, precum și alte rugăciuni și se ruga cu glas tare, să auzim și noi. Zicea ca preotul: «Domnului să ne rugăm!» și se bătea cu pumnul în piept. Mama era prietenoasă cu toată lumea și ne spunea de multe ori: «Măi băieți, să fiți cuminți, ca să nu dăm cinstea pe rușine!»”
A urmat doar trei ani de școală primară pentru că asa se făcea pe atunci și le-a terminat pe toate ca premiant.
Premianții primeau cărțulii cu viețile sfinților. (Ce vremuri binecuvântate, în care Statul încă nu se înstrăinase cu totul de Biserică, iar copiilor li se preda în familie, la școală și în biserică aceeași viziune despre lume și viață!) Citindu-le, inima micului Petru a fost învăluită de dorul arzător și de râvna pentru Dumnezeu: s-a „îndrăgostit” de viața de mânăstire și și-a pus în gând să calce pe urmele cuvioșilor din vechime.
În timpul Primului Război Mondial ajunge pe frontul din Ungaria. În momentele de cumpănă, înalță rugăciuni spre cer și Îi cere Domnului să îl scape de la moarte pentru a putea să își împlinească gândul de a se face monah. Pentru participarea sa la război, primește din partea statului cinci hectare de pământ. Le împarte fraților și surorii sale și, în anul 1921, pleacă să se călugărească într-un schit pe care îl cunoștea încă din copilărie – Schitul Cozancea, păstorit pe vremea aceea de ieromonahul Vladimir Bodescu.
În luna iunie a anului 1922, când împlinise deja 25 de ani, acesta îl tunde în monahism: Petru devine Paisie. Primește mai multe ascultări: să lucreze în ograda mânăstirii, să pregătească bucatele la bucătărie, să se îngrijească – în calitate de paracliser – de obiectele din biserică.
Inima începe să îi tânjească și mai mult după viața pustnicească. Obișnuia să se retragă adesea pentru rugăciune într-o poieniță situată în apropierea Mânăstirii Cozancea.
În 1930, noul stareț al Mânăstirii Cozancea i-a dat binecuvântare să clădească în acest loc izolat o căsuță și trei chilii. Mai târziu, în jurul căsuței și a chiliilor, părintele s-a îngrijit să sădească pomi și viță-de-vie. A dus această viață de isihie vreme de 18 ani, până la începutul anului 1948.
Una din nevoințele sale duhovnicești consta în slujirea bătrânilor și a bolnavilor.
La vârsta de 36 de ani, în 1933, părintele Paisie primește schima mare. În 1935 îl cunoaște pe părintele Ilie Cleopa. Întorcându-se din armată, fratele Constantin, în drum spre Mânăstirea Sihăstria, unde dorea să se închine la mormintele fraților săi, poposește la Schitul Cozancea pentru a lua binecuvântare. Între ei se petrece o scenă emoționantă, cu o mare încărcătură duhovnicească: cei doi râvnitori pentru Hristos bat câte trei metanii, îngenunchează, iar părintele Paisie I se roagă Domnului, pecetluind pe vecie prietenia lor: „Doamne, binecuvintează făgăduința noastră ca să fim amândoi împreună, și în veacul acesta, și în cel ce va să fie. De voi muri eu întâi, să fie el la capul meu, iar de va muri el întâi, să fiu eu la capul lui. Amin.” Bunul Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea: la vremea pășirii părintelui
Paisie în veșnicie, părintele Cleopa i-a vegheat la căpătâi.
Harismele Cuviosului Paisie Olaru
Ucenicul său de chilie, părintele Gherman, cunoștea cât de sporit era părintele Paisie în lucrarea Rugăciunii lui Iisus. Cu toate acestea, celor care îl chestionau despre acest subiect părintele le răspundea smerit: „Eu am făcut cândva o experiență cu rugăciunea inimii, la Schitul Rarău, dar acum nici eu nu o am.” Chinul suferințelor îndurate în anii din urmă ai vieții îl făceau uneori să nu își mai poată stăvili lacrimile. Monahul Gherasim, cel care l-a slujit în ultima perioadă a vieții, îl întreba uneori de ce este mâhnit, iar părintele îi răspundea: „Am supărat pe Domnul și nu am pace sufletească. Pentru că îmi pierd răbdarea în suferință și de aceea plâng… Unde să mă duc? Încotro să apuc?” Peste câteva clipe de tăcere, părintele își răspundea: „Nu mă duc, Iisuse bun; ci Te aștept aici, în drum!” Altă dată i-a mărturisit chilielnicului său: „Dragul meu, la mine este tot noapte și tare greu mai trece timpul! Când vedeam, mă luam cu cititul. Dar de când sunt numai la întuneric, nu vă dați seama câtă răbdare trebuie să ai să stai în pat, să nu poți merge și să aștepți să te poarte alții! Însă cel mai mult mă mângâi cu rugăciunea minții și a inimii. Prin ea vorbesc cu Mântuitorul.”
Un om care s-a împărtășit din prezența harismatică a Cuviosului Paisie Olaru, părintele Ioanichie Bălan, a consemnat în scris virtuțile duhovnicești pe care le dobândise bătrânul de-a lungul întregii sale vieți de nevoință pentru Hristos: „Cel mai important lucru la acest mare duhovnic era puterea harismatică cu care pătrundea sufletul și conștiința credincioșilor. Apoi mila și iubirea profundă cu care îi primea pe toți și smerenia unită cu blândețea prin care cucerea și întorcea la pocăință, transformându-i radical pe cei care veneau la el cu credință.”
Părintele Paisie dobândise de la Dumnezeu și darul înainte-vederii. Într-o bună zi, a venit să se spovedească la sfinția sa o creștină din Humulești, însoțită de fetița ei de patru anișori. Părintele i-a binecuvântat fiica și i-a grăit: „Fii binecuvântată de Dumnezeu și de Maica Domnului, căci ai să te faci călugăriță!” Cuvintele cuviosului s-au adeverit peste 12 ani, când fata a îmbrăcat haina monahală.
„Pe unde vei merge, o urmă de bine să lași în fiecare zi!”
Despre misiunea duhovnicului socotea că „nimic nu-i mai greu pe lume decât să conduci suflete pe calea mântuirii”.
Părintele a avut mii de fii și fiice duhovnicești. Mărturisea cu bucurie: „Am copii de toată mâna!” Îi sfătuia: „Pe unde vei merge, o urmă de bine să lași în fiecare zi!” Îi îndemna să cultive virtutea dreptei măsuri: „Să păstrăm și să iubim calea de mijloc, cea împărătească.” Și să aibă ca reper al vieții dragostea: „Tot ce faceți să faceți cu dragoste, ca să aveți plată pentru toate, că dragostea este coroana tuturor faptelor bune!”
sursa:https://ciprianvoicila.blogspot.com/2018/07/parintele-paisie-olaru-dumnezeu-sa-va.html
